Asigurare.md Logo - Portal de Asigurari
Despre asigurări Piaţa asigurărilor Analitică Legislaţie Cariere Job Consultaţii
Acasa           Harta site-ului
      romana | русский



PartnersPartners

Istoricul dezvoltării solvabilității companiilor de asigurări

Dezvoltarea conceptului de solvabilitate

Datorită faptului că societăţile de asigurări sunt instituții financiare, valoarea activelor şi a pasivelor acestora depinde de modificarea condiţiilor existente pe pieţele financiare. Mai mult, valoarea pe care cumpărătorii o atribuie produselor de asigurare depinde de soliditatea financiară a societăţii de asigurări. De aceea solvabilitatea are o foarte mare importanţă pentru clienţi, investitori, pentru instituţiile de supraveghere şi pentru asigurătorii înşişi.

Activitatea de asigurări implică riscuri ce nu pot fi complet eliminate. Astfel, chiar dacă o companie de asigurări dezvoltă un management adecvat al riscului, riscul falimentului său nu poate fi înlăturat, existând posibilitatea producerii unor evenimente imprevizibile, pentru care asigurătorul nu a adoptat nici o măsură de protecţie.

Din acest motiv se consideră necesară impunerea unor standarde prudenţiale privind limitele şi modalităţile de gestionare a riscurilor asumate şi reţinute de asigurători. Principiul solvabilităţii accentuează importanţa menţinerii unui nivel minim de capital care să reflecte amploarea şi complexitatea activităţii unei societăţi de asigurări, precum şi riscurile la care aceasta este expusă.

Evenimentele care au avut loc în ultimii ani pe piaţa mondială a asigurărilor au scos în evidenţă faptul că volatilitatea pieţelor financiare şi dinamica tot mai accentuată a mediului de afaceri şi-au pus o amprentă puternică asupra securităţii financiare a companiilor de asigurări. Deşi, în esenţă, principalele cauze care determină probleme de solvabilitate a asigurătorilor nu s-au schimbat, probabilitatea ca acestea să se manifeste cu o frecvenţă şi intensitate ridicate este din ce în ce mai mare. De cele mai multe ori, deficitul de solvabilitate are la origine deficienţe înregistrate în legătură cu activitatea de subscriere, investiţii sau reasigurare.

Sectorul asigurărilor trece de la un sistem de control de supraveghere directă într-un mediu mult mai liberalizat. Acest pas necesită noi sisteme de control şi de gestiune a riscurilor. Autorităţile de supraveghere, de asemenea, au nevoie de tehnici noi şi îmbunătăţite pentru controlul societăţilor de asigurare. Astfel cum aceste instituţii reprezintă majoritatea și cei mai mari investitori, stabilitatea lor are un impact definit asupra pieții financiare. Punctul de referinţă al unei companii de asigurare este solvabilitatea sau capacitatea financiară a acesteia. Alţi termeni care au fost folosiți pentru exprimarea stabilității financiare a companiilor de asigurări sunt sănătatea financiară sau soliditatea.

Potrivit Dicţionarului Webster’s Ninth New Collegiate, conceptul de solvabilitate provine din anul 1727 ca fiind "calitatea sau starea de a fi solvabil". Ultimul concept datează cu 100 de ani mai devreme (1630) şi este definit ca "posibilitatea de a plăti toate datoriile legale". Ilustrăm aceasta printr-un exemplu din secolul 18 când, în 1724 un negustor din Hamburg a propus să înființeze o companie de asigurări maritime suedeză în Stockholm. Germanul a prezentat propunerea sa la guvern, şi urmând ideii sale de afaceri, compania ar fi trebuit să fie asigurată cu capitaluri mari, şi, astfel, ar fi solvabilă. Compania ar trebui mai bine protejată şi să presteze servicii mai calitative decât altele, şi astfel, ar putea atrage atât comercianţii suedezi cât şi pe cei străini să cumpere polițe de asigurare, la prețuri chiar mai mari decât în altă parte. După afirmațiile germanului, compania ar fi putut să devanseze asigurătorii germani. Guvernul german nu a fost de acord să facă așa o investiție.

Nouă ani mai târziu, comercianţii suedezi au propus guvernului Suediei să înființeze o companie de asigurări maritime, bazându-se pe principiile propuse anterior de german. Astfel, în anii 1739-1740 a fost înființată compania de asigurări maritime Assecurance-Compagniet, în care investitorii dețineau o anumită cotă parte. Aceasta avea la bază un cod regal de reglementare a activității în scopul menținerii echilibrului balanței de plăți. La momentul când a fost stabilit sistemul suedez de reglementare a asigurărilor în 1903, acesta a fost fondat pe principiul solvabilității, menționând că, "ar trebui să protejeze executarea tuturor contractelor de asigurare încheiate".

Tratând solvabilitatea doar ca un mijloc de protecție a asiguraților, nu se spune nimic despre natura acesteia. Marja de solvabilitate este o un instrument de protejare a activelor unei societăţi prin absorbirea impactului diverselor riscuri, care acoperă un capital teoretic impus de autoritatea de reglementare, iar solvabilitatea este capacitatea unei companii de asigurări de a plăti daunele viitoare în măsura în care acestea devin scadente. Acest lucru implică faptul că asigurătorul trebuie să dispună de suficiente active pentru a-și îndeplini obligaţiile, dar, de asemenea, pentru a satisface cerinţele financiare aferente capitalului statutar. Pentru supraveghetor, este important ca asiguraţii să fie protejați, dar şi de a asigura stabilitatea pieţii financiare.

Marja de solvabilitate disponibilă (MSD), este diferenţa dintre active şi obligaţii, ținând cont de faptul sunt puse unele restricții referitoare la calitatea activelor admise să reprezinte siguranța acordată de către compania de asigurări asiguraților săi. Această definiţie, în ceea ce priveşte marja de solvabilitate, a fost formulată pentru prima dată în Pentikäinen (1952). Trebuie să distingem între această marjă de solvabilitate disponibilă şi o marjă de solvabilitate teoretică, cerută de organul de reglementare. Prima este valoarea reală aşa cum este definit mai sus, iar aceasta din urmă este o sumă teoretică cerută de către regulator în scopul protecţiei asiguraţilor sau este stabilită de însăşi asigurătorul pentru control său intern.

Obligaţiile principale ale unei companii de asigurări sunt despăgubirile de asigurare anticipate şi costurile asociate acestora. Acestea sunt de obicei calculate folosind metode actuariale, ghidate de regulamente. Aceste calcule sunt, desigur, doar estimări, cu o anumită probabilitate de eroare. În scopul protejării asiguraţilor şi pentru asigurarea stabilității pieţii financiare, au fost implementate cerinţe ca companiile de asigurări să deţină un anumit volum de active suplimentare.

Cerinţa teoretică de capital (CTC), în unele jurisdicţii poate fi suma minimă cerută de către autoritatea de reglementare, astfel încât asigurătorii să poată cel puţin continua afacerea. În alte jurisdicţii CTC este doar un obiectiv sau un semnal de avertizare precoce. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care asigurătorul are un nivel al MSD mai ridicat decât CTC acesta îşi poate continua afacerea. În caz contrar, trebuie să fie un dialog între asigurător şi supraveghetor asupra măsurilor necesare pentru a asigura ca MSD să devanseze CTC. Unele sisteme (ca exemplu, Asociația Națională a Comisarilor de Asigurare (NAIC), sistemul bazat pe risc în SUA) au o scară de intervenţie între nivelul ţintă superior şi nivelul minim absolut. În sistemele cu două cerințe (Un singur nivel de reglementare a capitalului este considerat atunci când SCR=MCR) de reglementare a capitalului; nivelul țintă este numit Cerinţa de Capital de Solvabilitate (SCR), şi nivelul minim absolut este numit Cerinţa Minimă de Capital (MCR). În mod ideal, avem: 

MCR < SCR ≤ MSD 

Benjamin (1977) se referă la Dicționarul Oxford, în care definiţia de solvabilitate este "a avea suficienţi bani pentru a îndeplini toate obligaţiile pecuniare". Într-un context de asigurare, această definiţie dă naştere la două concepte de solvabilitate. Acestea sunt cele două extreme ale unei game de posibilităţi; de exemplu, pe de o parte datoriile sunt cele plătite pe un lichidarea imediată a companiei. Pe de altă parte, conform definiției acordate de Dicționarul investitorului (Investor Dictionary), o companie ar putea fi considerată solvabilă în cazul în care își plăteşte toate obligațiile în măsura în care acestea devin scadente. Această definiţie dă naştere la două concepte extreme de solvabilitate, și anume:
  • datoriile sunt cele plătite la lichidarea imediată a companiei (ruinarea companiei) sau în cazul în care obligaţiile sale ar putea fi transferate la un partener dispus, sau
  • compania este considerată ca solvabilă în cazul în care își plăteşte toate datoriile în măsura în care acestea devin scadente (principiul continuării activității).
 
Prima poziţie poate fi obţinută atunci când MSD ≤ MCR, adică atunci când asigurătorul încalcă nivelul minim supraveghetorul va interveni şi va decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată (afacerea este închisă) sau dacă afacerea ar trebui să fie suspendată (nu se permite desfășurarea activității, ci doar executarea tuturor obligațiilor vechi).

A doua poziţie poate fi obţinută atunci când MSD ≥ SCR. Pentru abordarea continuității activității, în Campagne (1961) a fost utilizat termenul de solvabilitate dinamică, și termenul de solvabilitate statică pentru situaţia de dizolvare a companiei, (Kastelijn & Remmerswaal, 1986).

Este de menționat că conceptul de obligație se referă la obligaţiile determinate de contractele de asigurare. Rezervele tehnice reprezintă valoarea obligaţiilor de asigurare reflectate în bilanţul companiei. De obicei, rezervele tehnice includ marje prudențiale implicite.

Aceasta înseamnă că o companie este solvabilă atunci când marja ei de solvabilitate este pozitivă. Aşa-numita problemă a ruinării ar fi, astfel, probabilitatea ca marja de solvabilitate a unei societăți să devină negativă în orice moment din viitor.

Potrivit versiunii online a Dicționarului investitorului, solvabilitate este definită ca fiind "capacitatea financiară de a plăti datoriile, atunci când devin scadente. Solvabilitatea unei companii spune unui investitor dacă compania își poate plăti datoriile".

Sunt diferite alte puncte de vedere în ceea ce privește tratarea solvabilității. Astfel, Pentikäinen (1967) prezintă două moduri diferite de a privi acest concept:
  1. Din punct de vedere al managementului companiei - asigurarea continuității misiunii şi existenţei societăţii. 
  2. Din punct de vedere al autorităţilor de supraveghere - asigurarea beneficiului reclamanţilor şi a asiguraţilor.
A doua definiţie este mai îngustă, întru-cât nu implică continuitatea companiei ci chiar permite ca aceasta să fie lichidată. Această definiţie poate fi aprobată ca bază a sistemului juridic: "măsurile legale de securitate ale autorităţilor de supraveghere se limitează la minim, de exemplu, pentru a asigura doar beneficiile asiguraților, altfel fiecare societate ar avea libertatea de a-și executa misiunea în modul cum aceasta dorește". După cum se menţionează în Pentikäinen (1984), ultima situaţie indică menţinerea capacităţii asigurătorului de a-şi îndeplini obligaţiile pentru o perioadă scurtă de timp (ex. de 1 an). În primul caz, obiectivul principal este de a garanta continuitatea existenţei asigurătorului. Aceasta este o situaţie mult mai complexă decât cea din urmă, care la rândul său o şi include pe ultima.

Dacă luăm a doua definiţie ca bază a sistemului normativ, atunci existenţa companiei poate fi considerată a fi dependentă de gestiune. Acest lucru ar putea fi realizat prin prisma unor rezerve adecvate, flux permanent de prime, precum şi de reasigurare. În noul mediu propus de UE, pilonul II constituind din măsuri calitative de supraveghere, va constitui o punte între cele două abordări.

În noul sistem al UE bazat pe cei trei piloni, aceste două moduri de a privi solvabilitatea sunt combinate prin intermediul modelelor interne, dar, de asemenea, prin intermediul sistemului de pilon în sine.

Conceptul de marjă de solvabilitate a fost schimbat odată cu dezvoltarea Directivelor UE. De la început aceasta era abordată ca o rezervă suplimentară. În prima directivă non-viață cu privire la solvabilitate, se menționează că marja de solvabilitate este "destinată amortizării efectelor eventualelor variații economice defavorabile".

În prima directivă non-viață din 1973 (CEE, 1973) se spune că "este necesar ca întreprinderile de asigurare să dispună, în afara rezervelor tehnice suficiente pentru a face față angajamentelor contractate, de o rezervă suplimentară, numită marjă de solvabilitate și reprezentată de patrimoniul liber, pentru a face față fluctuațiilor activității". O tratare similară a conceptului a fost, de asemenea, exprimată în prima directivă de asigurări de viaţă 1979 (CEE, 1979).

A treia directivă non-viață (CEE, 1992a), a introdus o schimbare în începutul articolului 16 şi se concentrează acum asupra marjei de solvabilitate pentru întreaga activitate, ceea ce nu a fost exprimat în prima directivă. Începutul acum prevede: "Statul membru de origine solicită fiecărei întreprinderi de asigurare să constituie o marjă de solvabilitate suficientă pentru ansamblul activităților sale. Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului întreprinderii, liber de orice angajament previzibil, activele necorporale fiind deduse "

În directiva non-viață cu privire la Solvency I (COM, 2002b), definirea marjei de solvabilitate este descrisă în termeni de a acţiona ca o amortizare a efectelor eventualelor variații economice defavorabile: "Obligația ca întreprinderile de asigurare să constituie, pe lângă și peste provizioanele tehnice necesare acoperirii angajamentelor lor de asigurare, o marjă de solvabilitate destinată amortizării efectelor eventualelor variații economice defavorabile constituie un element important al sistemului de supraveghere prudențială în scopul protejării intereselor asiguraților și a titularilor de polițe de asigurare". În această directivă, orizontul de timp este subînțeles ca toată perioada de activitate a companiei.

O abordare similară este menționată în directiva de viaţă cu privire la Solvency I (COM, 2002c): „În afară și în plus față de provizioanele tehnice, inclusiv provizioanele matematice de o valoare suficientă pentru a respecta angajamentele contractate, este necesar ca întreprinderile de asigurare să dețină o rezervă suplimentară, cunoscută ca marjă de solvabilitate, reprezentată de patrimoniul liber și, cu acordul autorităților competente, de alte elemente de patrimoniu implicit, destinat să amortizeze efectele eventualelor variații economice”.

În urma evoluției, cel mai actual concept de solvabilitate este abordat de directiva Solvency II, în care conceptul de marjă de solvabilitate este în totalmente înlocuit cu:
  • Cerinţa de Capital de Solvabilitate (SCR), care este valoarea capitalului care urmează să fie deţinut de către asigurător pentru a satisface cerinţele Pilonului I în cadrul regimului Solvabilitate II
  • Cerinţa Minimă de Capital (MCR), care este nivelul capitalului ce reprezintă pragul minim care declanșează măsuri definitive de supraveghere, în cazul în care aceasta este încălcat. 
Solvabilitatea este mai mult decât un proces de reglementare, acesta reprezintă pentru asigurători o perspectivă asupra modului de a gestiona afacerile lor. Aceasta, având o gamă largă de consideraţii şi oportunităţi pentru entităţile de asigurare la nivel mondial, are un impact asupra peisajului competitiv prin care afectează în mod diferit companiile, liniile de afaceri şi zonele geografice.

Istoricul regimului de solvabilitate

Primele lucrări de o importanță deosebită care au pus baza cercetărilor solvabilității pentru companiile de asigurare, au fost realizate de Cornelis Campagne în Olanda, la sfârşitul anilor 1940 şi de Teivo Pentikäinen în Finlanda la începutul anilor 1950, a se vedea de exemplu, Pentikäinen (1952), Campagne (1961), şi Campangne, van der Loo &. Yntema (1948).

Înainte de a fi introdus termenul de solvabilitate, deseori era folosit un concept cum ar fi rezervele statutare "care s-au format în cursul anilor şi care servesc ca o garanţie suplimentară pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate" [Campangne et al. (1948, p. 338)]. Iniţial, Campagne a numit acest tip de rezerve pentru asigurările de viaţă ca o rezervă de stabilizare. În Finlanda, o rezervă specială de egalizare a fost introdusă în 1953 pentru a ţine cont de fluctuaţiile stocastice a valorii anuale a daunelor în asigurările non-viaţă. În timpul anilor 1950 Campangne a extins evaluarea solvabilității în asigurările non-viaţă.

Solvency 0

Pe măsură ce lucrările lui Campagne au devenit ca îndrumări pentru abordarea evaluării unor rezerve minime suplimentare atât pentru companiile de asigurări de viață cât și pentru cele non-viață, el a fost rugat să prezinte un raport privind solvabilitatea ("Standardele minime de solvabilitate, pentru companiile de asigurări"), în 1957 la Comitetul de asigurări OEEC (Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, acum OCDE Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). În postul de preşedinte al grupului de lucru în cadrul Comitetului de asigurări, lucrările sale au fost dezvoltate şi prezentate într-un raport final în 1961, Campagne (1961).

Lucrările lui Campaigne în asigurările non viață:
Modelul propus a fost simplu, dar elegant. Fie prima netă reţinută de 100%. Din aceasta deducem o fracţie constantă egală cu rata medie a cheltuielilor (stabilită la 42%). Restul este ceea ce rămâne pentru plata despăgubirilor. Campagne presupune că rata netă a daunei urmează o distribuţie Beta. Având la bază datele din diferite ţări europene, el a estimat Valoarea la Risc a ratei daunei la 0.9997% în mărime de 83%. Astfel, raportul combinat va fi 42% + 83% = 125%. În alte cuvinte, compania va avea nevoie de un plus de 25% de primă timp de 1 an pentru a satisface cerinţele. Având la bază lucrările ulterioare în anii 1960 şi negocierilor politice în acest cadru, acestea a devenit baza pentru prima directivă non-viață în Europa în 1973.

După aprobarea primei directive non-viață, unele ţări credeau că procentele de solvabilitate propuse de către Comisia de studiu erau prea mari, pe când altele credeau că abia sunt suficiente, în cele din urmă s-a ajuns la un compromis, care a fost formulat în art. 16 și 17 al Directivei. Conform acestora, fiecare stat membru impune fiecărei societăți care își are sediul social pe teritoriul său, constituirea unei marje de solvabilitate suficiente privind ansamblul activităților sale.

Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului societății, liber de orice angajament previzibil, cu deducerea elementelor necorporale.

Marja de solvabilitate se determină prin raportare, fie la valoarea anuală a primelor sau cotizațiilor, fie la sarcina medie a cererilor de despăgubire pentru ultimele trei exerciții financiare. Totuși, în cazul societăților care asigură în special unul sau mai multe din riscurile de furtună, grindină, îngheț, ultimele șapte exerciții financiare se consideră perioada de referință pentru marja medie de cereri de despăgubire.

Valoarea marjei de solvabilitate trebuie să fie egală cu cel mai mare dintre următoarele două rezultate:

Primul rezultat (în raport cu primele):
  • se face suma primelor sau cotizațiilor emise în afacerile directe, din timpul ultimului exercițiu, pentru toate exercițiile financiare, inclusiv auxiliare, 
  • se adaugă valoarea primelor acceptate ca reasigurare din timpul ultimului exercițiu, 
  • se deduce valoarea totală a primelor sau cotizațiilor anulate din timpul ultimului exercițiu, precum si valoarea totală a impozitelor și taxelor aferente primelor sau cotizațiilor cuprinse în sumă.
După repartizarea în două tranșe a valorii astfel obținute, prima ajungând până la 10 milioane de unități de cont, a două cuprinzând surplusul, se calculează și se adaugă procente de 18% și de 16% din aceste tranșe.

Primul rezultat se obține multiplicând suma astfel calculată cu raportul existent, pentru ultimul exercițiu, între valoarea cererilor de despăgubire rămase în sarcina societății după cedarea în reasigurare și valoarea brută a cererilor de despăgubire; acest raport nu poate, în nici un caz, să fie mai mic de 50%.

Al doilea rezultat (in raport cu cererile de despăgubire):
  • se face suma, fără deducerea cererilor de despăgubire ramase în sarcina cesionarilor și retro-cesionarilor, valorilor cererilor de despăgubire plătite pentru afaceri directe în timpul perioadelor menționate mai sus; 
  • se adaugă valoarea cererilor de despăgubire plătite în baza acceptărilor în reasigurare sau retrocesiune în timpul acelorași perioade, 
  • se adaugă valoarea provizioanelor pentru plata cererilor de despăgubire, constituite la sfârșitul ultimului exercițiu, atât pentru afacerile directe, cât și pentru acceptările în reasigurare, 
  • se deduce valoarea recursurilor încasate în timpul perioadelor menționate mai sus, 
  • se deduce valoarea provizioanelor sau rezervelor pentru plata cererilor de despăgubire, constituite la începutul celui de-al doilea exercițiu care-l precede pe ultimul exercițiu inventariat, atât pentru afacerile directe, cât și pentru acceptările în reasigurare.
După ce s-a repartizat o treime sau o septime, în conformitate cu perioada de referință, din valoarea astfel obținută în două tranșe, prima ajungând până la 7 de milioane unități de cont și a două cuprinzând surplusul, se calculează și se adaugă procente de 26% și de 23% din aceste tranșe.

Al doilea rezultat se obține multiplicând suma obținută cu raportul existent, pentru ultimul exercițiu, între valoarea cererilor de despăgubire rămase în sarcina societății după cedarea în reasigurare și valoarea brută a cererilor de despăgubire; acest raport nu poate să fie, în nici un caz, mai mic de 50%.

Trecerea de la indicele de prime la indicele de daune în mod normal va avea loc, atunci când rata daunei este de aproximativ 69% (18/26 ≈ 16/23 ≈ 69%).

O obiecţie aferentă acestui sistem este faptul că ea nu ţine cont de structura daunelor unei companii. S-ar putea susţine că cerinţa de solvabilitate pentru o companie cu 10 daune fiecare în valoare de 100.000 de unităţi ar trebui să fie mai mare decât cerinţa solvabilitate la o companie cu 1000 dosare de daună fiecare în valoare de 1000 de unităţi.

De asemenea sunt două concepte ale fondului de garantare:
  • Fondul relativ de garantare constituie o treime din marja minimă de solvabilitate şi este numit fond de garantare minim.
  • Fondul de garantare absolut, sau fond minim, este o sumă fixă valoarea căreia este determinată de clasele de asigurări practicate de companie, și 
    anume:
    • 400 000 de unități de cont, dacă este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare - numerele 10, 11, 12, 13, 14 si 15
    • 300 000 de unități de cont, daca este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare - numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 si 16
    • 200 000 de unități de cont, daca este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare - numerele 9 si 17;
Dacă activitatea societății cuprinde mai multe clase de asigurare sau mai multe riscuri, se ia în considerare clasa de asigurare sau riscul care solicită valoarea cea mai ridicată.

În cazul în care valoarea netă a unei companii este mai mică decât marja de solvabilitate minimă, autoritatea de supraveghere trebuie să solicite companiei să stabilească un plan pentru a restabili situația financiară (plan de solvabilitate). În cazul în care valoare netă a companiei a este mai mică decât fondul de garantare absolut, autoritatea de supraveghere trebuie să solicite un plan de finanţare pe termen scurt pentru restabilirea valorii nete. De asemenea, autoritatea de supraveghere poate restricționa sau suspenda activitatea companiei din cauza indisponibilității activelor.

Scopul primei directive a fost de a elimina restricţiile privind deschiderea de sucursale şi agenţii de către companiile de asigurare în alte state membre. În acest scop era esenţial să se elimine diferenţele de nivel naţional aferente legislaţiilor de reglementare şi de a coordona dispoziţiile referitoare la garanţiile financiare. Era important să se stabilească o definiţie clară a unei companii de asigurare, lucru menționat în prima directivă. După cum sa menţionat de către Pool (1990), nu exista încă nici o definiţie a asigurării, fapt care a produs dificultăţi mai târziu.

O caracteristică principală a directivei a fost faptul că a solicitat o cooperare strânsă între autorităţile naţionale de supraveghere din cadrul statelor membre. Directiva nu a fost destinată de a trata libertatea serviciilor, ceea ce înseamnă dreptul unei companii de asigurare stabilită într-un stat membru de a acoperi riscurile şi asiguraţii din alt stat membru fără a înfiinţa o subdiviziune în această ţară. Astfel în 1975, Comisia a înaintat o propunere de a elabora a doua directivă de asigurări non-viaţă. Acesta a propus o expresie timpurie a principiului de control al ţării de origine, cu recunoaşterea reciprocă a standardelor (Pool, 1990). Acest lucru înseamnă că un asigurător stabilit în ţara A, dar care doreşte să acopere riscurile în ţara B ar trebui să apeleze la propria sa autoritate de supraveghere din A pentru a obţine permisiune. Libertatea de servicii ar însemna că asigurătorul ar putea insista ca legea din ţara sa să poată fi folosită pentru a evalua contractele. În 1978, principala obiecţie a Parlamentului European faţă de acest lucru a fost faptul că toţi asiguraţii, chiar şi cei mici, se vor găsi în situați că vor deține contracte care se supun unor legi necunoscute dintr-o altă ţară. Propunerea din 1975 a fost anulată întru-cât comisia a acceptat acest argument şi a decis că ar trebui făcută o distincţie clară între riscurile mari şi mici. Riscurile mari ar trebui să urmeze legea din ţara asigurătorului, iar riscurile mici ar trebui să respecte legislaţia ţării în care este situat riscul. Negocierile cu privire la această propunere au fost întrerupte în 1985.

În 1987, Grupul de lucru al consiliului axat pe probleme economice, sa întâlnit şi a discutat propunerea cu privire la a doua directivă non-viață. Aceasta a condus la adoptarea la a doua directivă de reglementare a asigurărilor non-viață la 22 iunie 1988 (CEE, 1988). Normele de solvabilitate definite în prima directivă nu au fost modificate.

Acesta a fost un pas important spre piaţa internă a asigurărilor, astfel cum acesta a fost stabilit pentru riscurile mari. În final Comisia nu a fost mulțumită cu acest fapt, deoarece nu făcea piaţa internă a fi completă pentru toate riscurile de asigurare. În 1989 a fost anunţat că politica comisiei era de a asigura libertatea serviciilor cu controlul ţării de origine folosind conceptul unei licenţe unice. Acest lucru înseamnă că în cadrul comunităţii o companie de asigurări are nevoie de a avea doar o autorizaţie, de exemplu, de la statul unde se află sediul central. Acest concept a dus la adoptarea celei dea treia directivă non-viaţă în anul 1992 (CEE, 1992a).

Lucrările lui Campaigne în asigurările de viață:
Abordarea adoptată a fost aceeaşi ca şi în 1940. Ținând cont de faptul că riscul de investiţii este factorul cel mai important pentru companiile de asigurări de viaţă şi că rezervele tehnice reprezintă cea mai semnificativă valoare investită, Campagne a instituit o marjă de solvabilitate minimă reprezentând un coeficient procentual din rezervele tehnice, a se vedea Campagne (1961), Kastelijn & Remmerswaal (1986), Campagne et al (1948), şi Willemse & Wolthuis (2005). Campagne a pus întrebarea "cât de mare trebuie să fie rezerva suplimentară, astfel încât cu o probabilitate mai mică decât 1/100, respectiv 1/1000 aceasta să poată exprima a fi insuficientă pentru finanţarea pierderilor din investiţii; în care caz trebuie făcute mai multe distincții între cazurile în care rezerva de stabilizare trebuie să fie suficientă pentru un an sau mai mulţi ani" [Campagne et al (1948), pp. 342-343]. O distribuţie de tip Pearson IV părea a se potrivi cel mai bine cu datele. Campagne a concluzionat că o rezervă suplimentară în mărime de 6% din rezervele tehnice ar fi adecvată, cu o probabilitate de 99%. Cu o probabilitate de 95% procentul de rezervă suplimentară a devenit în mărime de 4%, aceasta din urmă fiind rezerva suplimentară propusă de Campagne. Aceasta a fost implementată în prima directivă de asigurări de viaţă în Uniunea Europeană (La acel moment Comunitatea Economică Europeană) în 1979. 

Cele două prime directive non-viaţă şi de viaţă au o structură similară, reflectând aceeaşi abordare a solvabilităţii, care era bazată pe lucrările lui Campagne (1961). Astfel cum statele membre aveau diferite poziţii aferente compoziţiei şi valorii marjei de solvabilitate, rezultatul final a fost o sinteză de compromisuri (Pool, 1990, p. 36).

Alte lucrări:
Cercetările privind evaluarea solvabilităţii au fost iniţiate în perioada când multe ţări din Europa au aprobat directivele non-viaţă şi viaţa în anii 1970, implicând marja minimă de solvabilitate. De exemplu au fost efectuate lucrări în Marea Britanie (Daykin (1984), Daykin et al (1984), Daykin et al (1987), Daykin & Hey (1990)), Olanda (Kastelijn & Remmerswaal (1986), Wit & Kastelijn (1980)), dar, de asemenea, în Finlanda (Pentikäinen (1982), Rantala (1982), Pentikäinen et al (1989)), şi Norvegia (Norberg & Sundt (1985), Norberg (1986) şi Norberg (1993)). Cele mai bune de referinţe şi rezumate ale diferitelor metode de evaluare a solvabilităţii folosite la mijlocul anilor '80 sunt redate în Kastelijn & Remmerswaal (1986). Cercetările şi lucrările efectuate au fost ca etape premergătoare pentru implementarea abordării unui capital bazat pe risc (RBC). Asociația Națională a Comisarilor de Asigurare din S.U.A. (NAIC) a introdus sistemul RBC pentru companiile care activează în asigurările de viață și asigurările de sănătate în 1992 şi pentru asigurările non-viaţă în 1993. În acelaşi timp, Oficiul Canadian de Superintendent al Instituţiilor Financiare (OSFI) a introdus un sistemul bazat pe risc în 1992 pentru asigurări de viaţă. Inițial sistemul avea tendințe statice iar mai târziu a fost modificat şi a fost făcut mult mai dinamic. Sisteme bazate pe risc au fost, de asemenea, discutate şi introduse în Australia, Singapore şi Japonia, şi în cadrul Uniunii Europene. În acelaşi timp, fiind în așteptarea unui sistem european, în Marea Britanie, Elveţia şi Olanda au fost introduse diferite sisteme de evaluare a solvabilității. Sisteme semafor de evaluarea a solvabilității bazat pe teste de stres au fost introduse în Danemarca şi Suedia (de la început, fiind doar ca un instrument de supraveghere); a se vedea de exemplu, Sandström (2005). 

Din punct de vedere istoric, au existat probleme în compararea marjelor de solvabilitate disponibile şi necesare între companii (şi în special între societăţile din diferite ţări). Activele erau evaluate fie la valoarea contabilă fie la valoarea de piaţă. Dar principala problemă au fost rezervele tehnice care includeau marje implicite, pentru protejarea asiguraţilor. Aceste marje implicite erau stabilite de către actuari şi reflectau nivelul de prudenţă al companiei. Chiar şi în Uniunea Europeană, cu directivele sale de asigurări de viaţă şi non-viaţă, a fost recunoscută și discutată problema incomparabilității rezervelor tehnice.

La acel moment, informaţiile disponibile publicului cu privire la situaţia financiară a societăţilor de asigurare varia de la o ţară la alta. În unele, existau norme detaliate cu privire la aspectul şi conţinutul rapoartelor, dar în altele, aceste norme erau mai mult sau mai puţin absente. Întrucât Comisia făcea eforturi spre o piaţă unică de asigurări, a propus o directivă privind rapoartele anuale ale societăţilor de asigurări. Această directivă a avut un impact multidimensional, întru-cât permitea coerența și accesibilitatea rapoartelor financiare publicului, prezentarea unui volum mare de informații specifice ramurii de activitate și echivalența informațiilor contabile.

În timpul procesului celor trei directive, Consiliul a discutat posibilitatea de a revizui dispoziţiile privind marja de solvabilitate. Dar pentru a nu întârzia finalizarea pieţei unice a asigurărilor, s-a decis să se facă acest lucru mai târziu. În acord cu Comisia, Consiliul a inclus în a treia directivă articolul 25 (non-viaţă) şi articolul 26 (viaţă), ca să oblige Comisia să prezinte un raport Comitetului de asigurare (IC) în termen de 3 ani de la punerea în aplicare a celor două directive în perspectiva armonizării marjei de solvabilitate.

Solvency I și II

La reuniunea Comitetului de asigurare, în aprilie 1994, a fost ridicată întrebarea cu privire la revizuirea solvabilității. Comitetul a fost de acord să solicite autorităţilor europene de supraveghere să stabilească un grup de lucru care să revadă cât mai amplu problemele referitoare la solvabilitate. Dr. Helmut Müller, din partea autorităţilor germane de supraveghere a asigurărilor, a prezidat de grupul. Raportul grupului de lucru care a fost prezentat în 1997, a fost numit Raportul Müller (1997).

În Raportul Müller este menţionat că cerinţele actuale aferente marjei de solvabilitate s-au dovedit a fi satisfăcătoare. Industria asigurărilor şi autorităţile de supraveghere UE erau de opinia că trebuie simplificat calculul pentru indicele de prime şi indicele de daune pentru activitatea de asigurări non-viaţă. Grupul Müller a identificat cazuri, şi a analizat cauzele deficienţelor companiilor de asigurări din ţările din cadrul UE în ultimii 20 de ani. Doar câteva cazuri de deficienţe au fost evidențiate. Cele mai multe dintre deficienţe ar fi putut fi remediate prin majorare de capital sau preluarea de către alte companii.


Raportul Müller concluzionează:
Sa constatat că, chiar dacă normele de solvabilitate ar fi mai strict aplicate şi respectate, şi chiar dacă ar fi conţinut cerinţe mai stricte decât în prezent, o serie de crize economice care au avut loc nu ar fi putut fi prevenite. Marja de solvabilitate, ca regulă, își îndeplineşte funcţia de avertizare și de siguranţă, dar în nici un caz nu înlocuiește o analiză eficientă a companiei, și cu atât mai puțin o normă de prudență şi de acoperire a rezervelor tehnice.

Raportul Müller a subliniat anumite cazuri specifice de deficienţe care ar fi putut fi evitate printr-un regim mai exact al marjei de solvabilitate. Acestea au avut loc din cauza riscurilor cu coadă lungă în asigurările non-viaţă, investiţiilor şi a nepotrivirilor dintre active şi pasive, companii cu creştere rapidă, şi riscuri neadecvate preluate în reasigurare.

În urma prezentării rezultatelor raportului Müller, Comisia a considerat că trebuie făcute eforturi suplimentare pentru a perfecţiona regimul marjei de solvabilitate şi de a armoniza aceste prevederi (CE, 1997, p. 11). Comisia a propus să se instituie un nou grup de lucru prezidat de către Comisie şi, format din experţi guvernamentali. Grupul de lucru ar trebui să revadă compoziţia şi calculul marjei de solvabilitate, investiţiile care acoperă marja de solvabilitate, măsurile disponibile autorităţilor de supraveghere, precum şi nivelul de armonizare. Rezultatele acestui grup decurs în directiva Solvency I, adoptată la 5 martie 2002 (COM, 2002a).

În cadrul reglementărilor solvabilității asigurărilor non-viață fondul de garantare a fost ridicat de la 300.000 la 2.000.000 de euro, cu excepţia claselor de risc de 10 la 15, în cazul cărora creşterea este de la 400.000 la 3.000.000 de euro. Aceste sume ar trebui să fie revizuite anual (de la 20 septembrie 2003). Noul articol 16, tratează marja de solvabilitate disponibilă şi din ce poate fi compusă, şi articolul nou 16a tratează marja de solvabilitate cerută.

Indicatorul bazat pe prime ar trebui să fie calculat de la cea mai mare valoare dintre primele brute subscrise şi primele brute câștigate. Valoarea calculată la primul rezultat (indicele de prime) se împarte în două părţi: o primă tranşă de până la 50 de milioane de euro mai devreme (10 milioane) şi a doua cuprinzând excesul. Nivel la al doilea rezultat (indicele de daune) a crescut de la 7 milioane la 35 de milioane de euro.

De asemenea, se impune o marjă de solvabilitate cu 20% mai mare pentru toate obligaţiile, cu excepţia răspunderii civile auto.

Actualmente, CEIOPS lucrează la elaborarea și punerea în aplicare a directivei Solvency II, care introduce un cadru amplu de gestionare a riscului pentru definirea nivelului necesar de capital şi de implementare a procedurilor pentru identificarea, măsurarea, şi gestionarea nivelurilor de risc. Aceasta este construita pe trei piloni fundamentali. Pilonul I abordează cuantificarea cerinţelor de capital pentru asiguratori, Pilonul II se concentrează pe guvernanţă şi gestionarea riscurilor şi Pilonul III se referă la cerinţele de informare şi transparenţă.

Bibliografie:

  1. PRIMA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 24 iulie 1973 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurarea de viaţă (73/239/CEE) 
  2. A DOUA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 22 iunie 1988 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind asigurarea directă alta decât asigurarea de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 73/239/CEE (88/357/CEE) 
  3. DIRECTIVA CONSILIULUI 92/49/CEE din 18 iunie 1992 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă, şi de modificare a Directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE (a treia directivă privind „asigurarea generală”) (92/49/CEE) 
  4. DECIZIA CONSILIULUI din 20 iunie 1991 privind încheierea acordului între Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia Elveţiană privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă (91/370/CEE) 
  5. DIRECTIVA 2002/13/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 5 martie 2002 de modificare a Directivei 73/239/CEE a Consiliului în ceea ce privește cerințele referitoare la marja de solvabilitate a întreprinderilor de asigurare generală 
  6. Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) 
  7. Arne Sandström „Solvency: models, assessment and regulation”, U.S.A., 2006, 416 p. 
  8. Dan Anghel Constantinescu, Management financiar in asigurari, Editura Economica, 2000 
  9. Dan Anghel Constantinescu, Tratat de asigurări Vol. I și II, Editura Economica, 2004

Director executiv al FlagMAN-D, Dolghi Vladimir, drd., auditor licențiat, magistru în contabilitate
Auditor junior al FlagMAN-D, Șișcanu Lina


Sistema Orphus: Greseala in text? Selectati greseala! Si apasati: Ctrl + Enter
Greseala in text? Selectati greseala! Si apasati: Ctrl + Enter

Comentarii:


   07.04.2017 08:04




   19.01.2017 19:01




   11.01.2017 03:01




   31.12.2016 11:12




   31.12.2016 11:12




   31.12.2016 11:12




   26.12.2016 13:12




   26.12.2016 13:12




   26.12.2016 13:12




   10.12.2016 20:12




   10.12.2016 20:12




   10.12.2016 20:12




   03.12.2016 15:12




   18.10.2016 18:10




   18.10.2016 18:10




   18.10.2016 18:10




   12.10.2016 05:10




   12.10.2016 05:10




   12.10.2016 05:10




   08.10.2016 05:10




   30.09.2016 07:09




   24.08.2016 13:08




   20.08.2016 12:08




   16.08.2016 01:08




   29.07.2016 15:07




   23.07.2016 10:07




   25.06.2016 14:06




   16.06.2016 10:06




   27.05.2016 08:05




   24.04.2016 00:04




   23.04.2016 17:04




   22.04.2016 12:04




   06.04.2016 00:04




   05.04.2016 15:04




   04.04.2016 00:04




   03.04.2016 17:04




   22.03.2016 20:03




   22.03.2016 08:03




   19.03.2016 00:03




   18.03.2016 18:03




   09.03.2016 19:03




   09.03.2016 19:03




   02.03.2016 16:03




   02.03.2016 16:03




   18.02.2016 20:02




   18.02.2016 20:02




   05.02.2016 10:02




   05.02.2016 08:02




   08.01.2016 16:01




   16.11.2015 15:11




   29.09.2015 09:09




   26.08.2015 13:08




   27.05.2015 10:05




   02.05.2015 21:05




   20.02.2015 17:02



Numele*
Comentariul*

Asigurare.md nu poarta raspundere pentru comentarii scrise de utilizatorii portalului. Toate mesajele cu caracter de insultare si nu la tema vor fi sterse.
In Obiectiv
  12 iunie - Ziua Asigurătorilor!
Echipa Asigurare.md vine cu un mesaj de felicitare cu ocazia"Zilei Asigurătorului"Vă aducem sincere mulţumiri pentru eforturile pe care le depuneţi, Vă dorim consecvenţă şi responsabilitate în activit...
Curs valutar BNM /
EUR 20.6185
USD 17.4047
RUB 0.2979
RON 4.4286
UAH 0.6477






Страховой каталог INS.ORG.RU
Copyright © Asigurare.md, 2008. All Rights Reserved. Powered by Server.MD | CMS Web-Programarea - Internet-Moldova
La citarea totala sau partiala si folosirea materialelor publicate pe portalul Asigurare.md, atit pentru publicatiile tiparite cit si pentru cele electronice,
trimiterea catre autor si www.asigurare.md este obligatoriu.